Dilemele lui Comanescu by Iulian Comanescu is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-ShareAlike 3.0 Romania License.
Based on a work at www.dilemaveche.ro.
CUVÎNT ÎNAINTE: CUM AM AJUNS MAI DEŞTEPT DECÎT MINE
Cineva, de la o gazetă, m-a întrebat acum cîteva luni (sau cîţiva ani?) dacă jurnaliştii români sunt constrînşi editorial, cu trimitere către “cenzură”. Am răspuns că pe pielea mea, atîta cît mai sunt scriitor la gazetă, nu am prea simţit această constrîngere. Ba chiar i-am simţit lipsa. De ce? În ultimii ani, de cînd îmi cîştig existenţa din altceva decît scrisul, a publica un text în presa de hîrtie înseamnă, din punctul meu de vedere, să-l trimit pe mail şefului de pagină. E foarte bine să nu mai stai în redacţie pe un salariu oarecare, dar genul ăsta de libertate are şi un dezavantaj: pierzi legătura cu oamenii de acolo, cu ceea ce se întîmplă în ziua respectivă, cu sumarul de a doua zi/de săptămîna/de luna viitoare al publicaţiei. Nu ai, ca să zic aşa, contextul în care să-ţi pui textul. Odată ce te-a considerat suficient de teafăr/experimentat/specializat ca să-ţi ofere acel cec în alb numit rubrică, redacţia te lasă-n banii tăi să scrii ce-ţi trece prin cap.
Ceea ce e foarte bine, dar, în acelaşi timp, nu prea bine. Într-unul din cotidienele la care am avut rubrică în ultimii patru ani, am pus redacţiei condiţia să fiu “cenzurat”. Să fie cineva din redacţie care ţine legătura cu mine, mă pune la curent cu sumarul de a doua zi, îmi dă, oarecum, teme.
Eu mi-am trimis articolele, ei nu s-au ţinut de cuvînt. M-au lăsat în banii mei, să îmi scobesc singur mintea, faţă-n faţă cu laptopul meu argintiu.
Şi cu asta ajungem la “Dilema veche”. De patru ani, de cînd scriu cu o oarecare ritmicitate acolo, sunt condiţionat editorial în modul cel mai mîrşav. Adică cineva — Adina Popescu, Cezar Paul-Bădescu, Matei Martin, Marius Chivu, Cristi Ghinea şi aşa mai departe (precis am scăpat cel puţin un nume :-) —, îmi dă teme. O chestie din care am profitat cît am putut, fiindcă o temă bună e o întrebare. Şi de cîţiva ani, “Dilema veche” e destul de nouă în modul cum îşi gîndeşte “tema numărului”.
Acum cîteva luni, am deschis cîteva texte de prin 2006-2007 şi mi-am dat seama că stau în picioare şi după cîţiva ani. În principiu, eram împotriva culegerilor de articole pe care şi le publică la un moment dat mai tot editorialistul român. Graţie oamenilor de la “Dilema veche” — cei cu întrebările, pe care-mi veţi da voie să-i consider coautorii textelor —, m-am trezit însă mai deştept decît mine însumi. E motivul pentru care m-am gîndit să vă ofer această culegere de texte, din care am omis doar vreo două-trei articole, care mi s-au părut prea perisabile, încrîncenate etc. Scrieţi-mi la iulian.comanescu@comanescu.ro ca să-mi spuneţi dacă n-am fost prea vanitos.
MUZA DEPARTAMENTULUI ŞI VIRTUŢILE EI CURATIVE
Face un talk-show zis de scandal, dar e mai tăcut în studio decît tăcuţii şi prearespectuoşii realizatori culturali de pe TVR 2. E omniprezent pe OTV, cîte cinci ore pe noapte, şapte zile din şapte, dar se vede la propria televiziune mai rar decît spotul cu Antena 3, pe Antena 1. Toată lumea îl detestă, dar toată lumea s-a uitat aseară la OTV. Însă în 2005 a început să adune cîte trei-patru sute de mii de oameni în faţa televizorului, în anumite intervale, iar asta îl propulsează nici mai mult, nici mai puţin, decît în postura de jerpelit rege al talk-show-ului în trista eră de după Călinescu, Tucă şi anul 2000.
Am spus-o şi cu un alt prilej, cînd Dan Diaconescu începe să atingă rating-uri de 3-4 puncte, nu mai poţi să te minunezi cît de stupid, corupt, inutil şi detestabil este omul a cărui imagine se confundă, în momentul de faţă, cu două posturi mici şi rele. E cazul să începi să găseşti explicaţii pentru ceea ce se conturează a fi un succes.
Prima ar fi că Diaconescu este, într-adevăr, neinteresat de adevărul jurnalistic, de bunul-simţ al invitaţilor, de echilibrul pe care ar trebui să-l realizeze în studio un moderator care aduce în atenţia publicului un caz conflictual. Însă el se opune ipocriziei şi falsului profesionalism împănat cu neologisme fade şi abstracţiuni medii, ce caracterizează majoritatea moderatorilor şi analiştilor politici ai momentului. Dacă tot vorbim de mai multe Românii, există şi una în care Dan Diaconescu e un fel de muză departamentală care, cu zîmbetul ei picotit, culoarea de British Museum (sălile de mumii) şi întrebările aiuritoare, se distribuie fără să se împartă într-un arhetip naţional. Anume, acela că e rău, e foarte rău, e cum nu se poate mai rău şi o să fie şi mai rău, iar noi n-avem ce face. "Ăia" ne-au copt-o şi de aia nu avem noi bani, sănătate şi amante ca Andreea Bănică.
Dar, mai ales, Diaconescu a dovedit cu cifre că ştie să stoarcă, aşa cum numai Radu Moraru mai ştie pe alocuri, dar la rating-uri mai mici, toată zeama dintr-o crimă fioroasă, un vindecător de negi sau un bufon cu aere de tribun, făcîndu-şi publicul să adoarmă împotriva voinţei, ca în copilăria în care cele 11 ore de somn, necesare zilnic, nu ne lăsau să prindem sfîrşitul desenelor animate.
Deocamdată, din spatele mîzgălelilor electronice de pe ecranul OTV (cu cît televiziunea e mai mică, cu atît are mai multe crawl-uri, semne de exclamare, zodii şi cozi de papagal pe ecran), Diaconescu reuşeşte pe alocuri să strîngă în faţa ecranului echivalentul a o jumătate din privitorii ştirilor de la televiziunile mari. Există, în România, un "sus" al pieţei TV, reprezentat de televizunile de ştiri ca Realitatea TV. Iar aceasta a început să îşi convertească, în ultima vreme, rating-urile de 1-2 puncte în încasări din publicitate care în curînd o vor face rentabilă. La fel, piaţa TV îşi găseşte şi un "jos": dacă avem "nişe", are şi Diaconescu crăpătura lui prăfoasă din podea (sau gaura de priză din perete) undeva. În ţările cu tradiţie de presă, ceea ce încearcă să facă Dan Diaconescu e mult mai strălucitor şi curat şi se numeşte, după exemplul ziarelor, "televiziune tabloidă". O entitate ca Fox are destui bani din publicitate pentru a-şi plăti maşiniştii, care nu mai au nevoie de cele cîteva milioane pe care Corneliu Vadim Tudor a recunoscut că le-a dat tehnicienilor de la OTV.
Aiurelile lui Dan Diaconescu vor canaliza, oricum, o parte a publicului către ceea ce-l interesează mai mult. Nu peste mult timp, televiziunile mari nu vor mai avea scuze ca să ne îndoape cu manelişti, filme indiene şi ştiri despre babe devorate de viermi adolescenţi. Ceea ce înseamnă că, probabil, vom găsi acolo mai multe lucruri normale pentru oameni normali.
Dacă aş fi magnat media lipsit de scrupule, l-aş cumpăra pe Dan Diaconescu, l-aş scutura pînă-i zboară toate crawl-urile acelea cu care se încinge la pantaloni, cravata verde-mucegai, bronzul de mumie de la lămpile cu ultraviolete, pe care le foloseşte pe post de lumini în studio, şi l-aş lăsa să doarmă neîntors vreo două săptămîni. I-aş da bebeluşele lui Huidu şi Găinuşă, ochelarii lui Radu Moraru, ia lui Teo şi Maybach-ul lui Becali. Atunci să vedeţi rating-uri!
ADEVĂRUL MINCIUNILOR
Basmele şi poveştile culte sînt, prin definiţie, ceva arhaic şi încremenit în cărţile copilăriei, dar zăpăceala informaţională, în care ne bălăcim, ne deturnează atenţia de la istoriile care se spun chiar în ţara noastră şi aproape sub ochii noştri (neatenţi), în timpurile noastre. Cam în aceleaşi vremuri în care noi scriem aceste rînduri, la hipodromul din Ploieşti se întîmplă lucruri ciudate: caii de sex bărbătesc (că în curse nu aleargă iepele?) se împerechează între ei.
Iar asta nu e nimic, dacă ne gîndim la faptul că, sub un viaduct din Ploieşti, a fost prins un şofer masturbîndu-se. "Prins" e impropriu spus, fiindcă onanistul învederat (deja) şi inveterat (de mult) a făcut ce-a făcut şi s-a fofilat pînă la Rîmnicu Vîlcea, unde, sub un alt viaduct... şi fără nici o balerină lîngă el...
De aici, a ajuns într-o gazetă locală, pentru a fi preluat, ca într-o partidă de biliard, "cu manta" (bietele viaducturi), din nou, de presa centrală. Care cita de data asta, ca autoritate, gazeta locală.
Cam tot prin acelaşi leat, controlorii RATB, pe care nici eu, nici tu, cititorule, nu i-am mai văzut de mult, fiindcă ne-am luat maşină în leasing — o altă poveste şi asta — au prins în tramvai, pe scaunele alea mono din mijlocul vagonului, o găină fără bilet. Vieţuitoarea a fost amendată, deşi nu era, săraca, vinovată de infracţiune. Vinovat era ţăranul care a urcat-o în autobuz, n-a taxat decît un bilet şi s-a descotorosit de ea, la vederea controlorilor. Sau era tramvai?
Prea puţin contează. Aş putea să vă mai spun despre găina care naşte pui vii, dar e o poveste prea cunoscută ca să o mai adaug aici. Sau ca să mai fie poveste. Aţi priceput unde bat: prin 1992, Ion Cristoiu a dat drumul unei gazete pe nume “Evenimentul zilei”, care relata toate cele de mai sus. Gazeta ajungea în scurt timp la tiraje astronomice (600 de mii de exemplare), în anii în care şi ziarele feseniste, şi cele ţărăniste erau în picaj. Intelectualitatea constipată îşi dădea ochii peste cap, iar publicul neintelectual jubila.
Rămas azi fără iepuri în joben, bătrînul magician al zaţului, calandrului, quadratului şi ramei impunea, în răspărul onorabilităţii, o publicaţie vie, distractivă, mincinoasă, deocheată şi insolentă. S-a spus despre el că a umplut presa de sînge, crime şi violuri. E atestat istoric că a impus din nou forma ştirii telegrafice, fără cîrcei anticomunişti sau bale pro-Iliescu. Însă mie, unuia, fabulos mi se pare felul cum Cristoiu a exploatat... fabulosul.
Găina cu pui vii, şoferul de sub viaduct şi caii din Ploieşti sînt doar cîteva personaje din basmul vesel, sadic şi acultural al lui Cristoiu. Lor li se adaugă vaca din Spania, care s-a sinucis aruncîndu-se într-o rîpă fiindcă a fost violată de un măgar. Şi tînărul din Iaşi care a ajuns la spital fiindcă a vrut să omoare un ţînţar. Iar asta, nu pentru că ţînţarul a ripostat, ci fiindcă peretele era de carton, iar tînărul a căzut peste o pereche care făcea sex în apartamentul alăturat şi a mîncat o bătaie soră cu moartea şi mătuşă cu ghipsul.
Şi aşa mai departe, la infinit. Sau cel puţin vreo cîţiva ani.
Pare ciudat că atîtea gogomănii au văzut "lumina" tiparului. Pare la fel de ciudat că le-a citit cineva. Şi cel mai ciudat pare că dvs., publicul select de Dilema veche, le citiţi acum cu un zîmbet în colţul gurii. Dar nu e aşa.
Cum ne învaţă McLuhan, mediul e mesajul. Aceeaşi ştire, întîmplare, imagine înseamnă altceva dacă e mutată din ziar, la o televiziune de acolo, la o revistă glossy, iar de pe un glossy, pe Internet. Dar mediu de comunicare nu înseamnă musai ceva concret: o foaie tipărită, un ecran TV sau deja mai puţin palpabilul Web. Medii de comunicare au fost, la limită, şi şezătoarea, şi snoava, şi bancul, şi zvonul securist. Şi cronica, gustată în epocă nu numai în ipostaza moldovenească, a lui Ureche, Costin şi Neculce, ci şi în cea "tabloidă", "bîrfitoare", a muntenilor mai puţin iubiţi de istoria literaturii, dar mai savuroşi prin epitet şi gogoşile calomnioase pe care le vindeau. Avem prin urmare o serioasă tradiţie a neseriozităţii, un sol fertil pentru intuiţia de acum vreo paişpe ani a lui Cristoiu. Cred — e drept, fără studii care să-mi confirme impresia — că nimănui nu-i păsa de gradul de adevăr al poveştilor din “Evenimentul zilei”, versiunea unu. Cred că toată lumea se distra, fără să-i pese prea mult de faptul că “Evenimentul” vindea gogoşi sau de criteriile de adevăr de sorginte anglo-saxonă din presa serioasă: două surse independente şi credibile şi aşa mai departe.
Dar, pînă la urmă, specificul românesc nu e nici chiar atît de specific. Cine se scandalizează de "teatrul sîngelui" (sau al fabulosului, cred eu), pus în scenă de Cristoiu în anii '90, se poate documenta în materie de legende şi mituri urbane sau poate răsfoi un tabloid străin. Gogoşi se vînd peste tot. Specialiştii finlandezi sînt foarte prolifici în sondaje, sursele-bine-informate-care-doresc-să-şi-păstreze-anonimatul vorbesc la mobil de rup, cu ziariştii şi aşa mai departe. Singura care nu pare a se simţi prea bine e ordonanţa neagră a generalului Washington, despre care Mark Twain a descoperit, pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea, că a murit de vreo 20 de ori prin diferite gazete americane, la intervale de zeci de ani.
Iar cercul se închide chiar în anii '90, cei în care Cristoiu scotea găini vii din joben. În aceiaşi ani, presa occidentală a început să pedaleze puternic pe concepte de tipul info-tainment-ului, al tabloidului sau al aşa-numitelor new news. Exemplul citat de manualele de comunicare este cel al lui Bill Clinton, care se lansează în campania electorală cîntînd la saxofon. Sau, dacă vreţi, în termeni epici, deturnează fabula către o altă morală. Aşa că nu e cazul să ne mai ruşinăm de găina cu pui vii, chiar dacă nu avem nici motive să fim mîndri. Heraclit, Apostolul Ioan şi Hegel ne învaţă că, dacă nu s-ar povesti, n-ar fi.
PORNOGRAFIA DECENŢEI SAU KAMA SUTRA SOCIALĂ
Andreea Marin îl iubea pe Ştefan Bănică Jr., care o iubea pe Mihaela Rădulescu, care îl iubea pe Dan Chişu, care iubea tot Bucureştiul, care Bucureşti o iubea pe Andreea Esca. Care Andreea Esca îl iubea (pe vremuri, înainte de Alexandre Eram) pe Alexandru Păiuş, care era subalternul lui Peter Imre, care o iubea (tot demult) pe Corina Dănilă, care îl iubea (şi mai demult) pe Valentin Moraru de la ştirile sportive, care... Cuplurile celebre ale României se înlănţuie într-un mod care aminteşte de poemul lui Drumond de Andrade. Motivele pot fi mai multe, începînd cu o constatare simplă: conjuraţia celebrităţilor din România este un cerc restrîns, în care, la un moment dat, e inevitabil să apară astfel de consangvinităţi metaforice. Mai mult, pînă la urmă, cine se aseamănă se adună — şi cine se adună sfîrşeşte prin a se asemăna -, deci nu e nimic anormal ca lui Peter Imre să-i placă la un moment dat colega fostei iubite a unui om de bază din firma lui. Însă în toate aceste asocieri se poate ghici şi o bună gestiune a propriei imagini. Cel puţin din partea bărbaţilor puternici şi plini de bani.
EA FRUMOASĂ, EL PUTERNIC. "Recunosc că mi-a convenit să merg în ţări în care nu aş fi putut să merg singură, recunosc că n-am mai avut griji cu ziua de mîine, în ultimă instanţă mi-a plăcut şi că făcea ce voia din oamenii lui. Pînă la urmă, a început să se poarte cu mine la fel ca la serviciu, iar asta n-a mai fost deloc bine. Şi să ştii că i-am deschis şi eu destule uşi." Am ascultat această confesiune, într-o noapte, de la una dintre fetele celebre ale României, care tocmai ieşea dintr-o relaţie cu un bărbat cu prestanţă socială. De reţinut: "i-am deschis destule uşi". Fiindcă numele (de fete cu care eşti cuplat) sînt ştiri, cum spun americanii, ştirile aduc notorietate, iar notorietatea aduce avantaje. Uneori, bărbatul asociat cu o frumuseţe "cu cotă" este onorabil, alteori, e personaj controversat. Precum Costel Bobic, despre care s-au spus multe prin ziare, şi care a mizat, poate, pe mari beneficii de imagine din asocierea cu Cristiana Răduţă. Nu i se reproşează nimic, în schimb, lui Bobby Păunescu, care "iese în presă" aproape numai cu declaraţii cu privire la iubitele lui. Şi care continuă să obţină expunere media vorbind, nu se ştie în ce calitate, despre... viaţa profesională a Monicăi Bîrlădeanu (mai e cu ea? sau nu? — interes cu totul didactic), oricum, mare vedetă, maaare, la Hollywood. Truismele folosite foarte adesea ca scuze, atunci cînd se vorbeşte de o astfel de relaţie, sînt că femeia simte nevoia de securitate, că maturitatea biologică este atinsă de femei la 20 şi de bărbaţi la 40 de ani şi aşa mai departe. Poate fi adevărat, însă bărbaţii de 40 de ani au şi ei diferite nevoi şi interese. Altele decît sexul cu o femeie tînără, frumoasă şi celebră.
EA FRUMOASĂ, EL CHARISMATIC. Dacă în cazurile de mai sus era vorba de metisaj între lumea afacerilor (onorabile sau mai puţin) şi cea a showbiz-ului, alteori showbiz-ul se culcă cu showbiz-ul şi face un alt showbiz mai mic. Fiindcă şi copilul, la rîndul lui, e o ştire: altfel nu s-ar putea explica titlurile de mai an, despre concursul de gravide Mihaela Rădulescu-Andreea Marin. Cele două megastaruri au în comun, printre altele, sex-simbolul numit Bănică Jr., pomenit aici nu din răutate, ci numai fiindcă evidenţiază relaţia-dintre-băiatul-frumos-de-la-televizor-şi-fata-frumoasă-de-pe-celălalt-program. Cuplul de acest gen există în mai multe ipostaze, e suficient să amintim doar de Melania Medeleanu şi Dan Teodorescu, de Andreea Berecleanu şi Andrei Zaharescu sau, într-un alt registru, de Oana Zăvoranu şi Pepe. Dacă avem bună voinţă, nu putem decît să le dorim tuturor celor de mai sus toate cele bune. Dacă e să facem un proces de intenţie însă, putem insinua că nici una dintre vedetele de mai sus nu ar fi fost chiar aşa de vedetă fără ştirile referitoare la Kama Sutra socială pe care a practicat-o.
EA FRUMOASĂ, EL LIPSĂ. ŞI PE DOS. Nicoleta Luciu a surprins pînă nu demult pe toată lumea mergînd cu tramvaiul şi vorbind mereu despre relaţia ei îndelungată cu stomatologul-interpret Dinu Maxxer (cu cîţi de x?) de la trupa Axxa (sau nu? era tot ceva cu mulţi x?). Faptul că ezităm în privinţa numelui de familie, a profesiei şi a trupei spune destule despre notorietatea căznită a muzicianului (sau dentistului?) în cauză. Deşi a făcut varză subconştientul unei jumătăţi de Românie, Nicoleta Luciu a fost multă vreme cuminte şi devreme-acasă, ba, mai mult, şi-a ajutat prietenul în metamorfoza căznită, posibilă doar la fluturi, la autobiografia lui Nabokov şi la celebrul precursor al lui Dinu, Figaro. Situaţia inversă se poate constata la un alt epigon al Bărbierului din Sevilla, Costi Ioniţă, promotor, cel puţin o vreme, al unei oarecare Issa (cu cîţi de s?), care bîzîie ca o turbină pe negativele trupei Elegance. E frumos, uman, să-ţi ajuţi partenerul sau partenera în carieră, dacă şi aceasta (acesta) vrea şi poate. Riscul e însă să te alegi cu o carte de vizită cu motto nepotrivit, aşa cum avea cineva, la propriu: "Soţul patroanei".
DECÎT MULT ŞI FĂRĂ ROST... Am putea conchide că asocierea de cuplu cu un nume celebru are, mai totdeauna, scopuri promoţionale. Am putea spune că, deşi "detestă discuţiile despre viaţa personală", cei de mai sus s-au căţărat pe baldachinul alcovului pentru a ajunge la bagdadia popularităţii. Însă nu putem fi siguri că toţi au făcut-o. Şi, în plus, aici se mai ascunde un sofism: putem trage concluzii doar din exemplele notorii. Iar exemplele notorii sînt tocmai cele care s-au proptit singure — sau au fost împinse de dinamica popularităţii — în centrul sălii de bal. Altfel spus, cîţi dintre noi au ştiut cine este soţia lui Florin Călinescu înainte de sfîrşitul dureros al acesteia? Şi: ghici cine e şi cu ce se ocupă Maria Gheorghe! Sau: puteţi numi vreun iubit al Alessandrei Stoicescu? E drept, pentru o parte a "lumii bune" (de dat la televizor şi în reviste), notorietatea de cuplu este, aşa cum spuneam la început, un fel de lego — sau cub Rubik — amoros. Însă ei, cei frumoşi, celebri şi bogaţi, au totuşi o tristeţe: o fac din ce în ce mai rar şi fără chef. Iar atunci, rar, cînd o fac, trebuie s-o facă între ei.
MULŢI REPORTERI, PREA PUŢINE REPORTAJE
Reportajul ne lipseşte tuturor, în presa românească: şi ziarişti, şi cititori. Şi totuşi, nu e clar ce s-ar întîmpla dacă cei cîţiva redactori-şefi teferi la cap care există în Bucureşti ar începe, brusc, să ne ceară nouă, ziariştilor, să scriem poveşti lungi cu întîmplări atipice şi oameni interesanţi. Publicaţiile ca “Flacăra”, care promovează de ani de zile genul, au vîndut în ani de zile cam cît vinde “Libertatea” la Constanţa şi Cluj într-o zi.
Nu trebuie să ne mirăm, deoarece în presa românească nu există consens în privinţa a ceea ce înseamnă “reportaj”. Iar asta se poate vedea într-un scurt şi incomplet istoric.
CE-A FOST ÎNTÎI. În primii ani de după 1990, reportajul se făcea în secţia de “Social”, secţie care era şi este oarecum o invenţie românească. Consta, de regulă, în descrieri mizerabil-exotice şi naraţiuni care arătau cît de rău e la noi şi că nu avem nici o şansă să ieşim din starea asta. Sau, în argoul cinic al profesiei: “Babe violate” şi “Mortul şi mireasa”. “Reportajul” era visul oricărui “boschetar” (ziarist de crime şi violuri), care, din cînd în cînd, îşi putea etala ezitările gramaticale pe mai mult de un sfert de pagină. Asta, dacă baba violată se mărita cu nepotul de soră sau mortul învia.
Oricum, pe vremea aceea nu se publicau “ştiri” şi “reportaje”, “editoriale” şi “analize”. Presa se făcea cu “materiale” şi “articole”, care însemnau nişte paleşti de vreo trei pagini de “manuscris”. Aşa se chema dactilograma, fiindcă uneori doamna Mimi, dactilografa ei, a dactilogramei, era cuprinsă de inspiraţie divină şi începea să bată nu cu degetele de la picioare, ci cu cele de la mîini.
Cum se ştie, în iunie 1992, Ion Cristoiu a terminat cu “materialele” şi a cerut de la “boschetari” relatări scurte, de două paragrafe. El a păstrat însă ceva din optica reportajului în ziarul pe care l-a făcut, revoluţionarul şi scandalosul “Eveniment al zilei”. Multe din ştiri (sau invenţii) puteau fi încadrate la fapt divers, conţineau o anecdotă. Am amintit în altă parte găina prinsă fără bilet în autobuz şi toate celelalte. Reportajul a supravieţuit, deghizat în fabulaţiile din “Evenimentul”. Alte ziare, ca “Ora”, au inventat şi ele pagini gen “Uliţele oraşului”, în care beţivii se încăierau în autobuze, iar aurolacii jefuiau bătrîne.
CRIMA DIN FERENTARI ŞI CĂSOIUL DIN CARTIERUL FRANCEZ. Către mandatul Constantinescu, viaţa a devenit mai tristă, iar “reportajul social” s-a transformat în “investigaţie” sau “anchetă”. Cu doi sau trei ani înainte, moartea lui Ioan Luchian Mihalea constituise obiectul unei lungi serii de articole, în care abundau detaliile sordide. Prin '96, metoda a fost aplicată cu succes de Lidia Popeangă şi Alexandru Racoviceanu, la “Evenimentul zilei”, sau de secţia “24 de ore” de la “Libertatea”. Prin ziare se vedea cam ce vedeţi azi la Ştirile Pro TV de la Ora 17: porcării de ultimă speţă întoarse pe toate feţele, cu un soi de calofilie inversă. Adjectivele împănau pagina, precum sclipiciul, tricoul fetelor de la discoteca sătească. Se făceau întreceri între monstrul din lacul Bicaz şi chinezul din valiză. Publicul citea, iar ziariştii de investigaţii aveau maşină la scară şi deconturi după pofta inimii.
A urmat ofensiva trusturilor străine în România. Prin '99, “Libertatea”, titlu aparţinînd Ringier din 1993, a copiat “Blick”, echivalentul elveţian al “Bild”. Succesul a fost instantaneu, spaţiul pentru crime şi violuri s-a restrîns şi pe ultima pagină au început să apară diferite curiozităţi, gen specialiştii finlandezi au constatat că secretul longevităţii e beţia inveterată sau puiul de găină cu patru picioare, de data asta cu poză de pe Reuters. “Libertatea” a mai preluat din formula “Blick” cele două pagini din mijloc, pe nume “Panorama”, în care Elena Alexa, Sorin Golea şi Paul Badea relatau despre partida de poker a secolului (prin Ardeal, între nişte interlopi) sau despre succesele în muncă ale radiestezistului Pandele.
Sîngele, viermii, buteliile care explodează, babele moarte au rămas, nu se ştie de ce, mai ales apanajul jurnalelor TV. Presa scrisă a devenit mai optimistă — sau cel puţin mai normală, aplicată/specifică. Au apărut rubricile cu tematică clară, precum “Acasă la...” din “Unica”. “Materialele” au început să se numească “home story”, “backstage” (“culise”) sau “making of” (tot culise, de la realizarea unui film, clip sau album), ceea ce, dincolo de anglomanie, denotă şi intenţii clare. Subiectele bine alese au devenit mai importante decît poveştile bine spuse, iar publicul le-a consumat nu fiindcă admira stilul reporterului, ci fiindcă era interesat de căsoiul Oanei Cuzino sau de bancurile lui Florin Călinescu din platoul “Chestiunea zilei”.
CU ŢARA-N GÎT ÎN CARAVANA JURNALUL LA BAZARUL DIN ISTANBUL. Aşa s-a ajuns în prezent, cînd reportajul e vizibil şi lizibil în diferite ipostaze. Dincolo de materiale bine scrise, dar puţin citite din “Flacăra” sau “Plai cu boi”, “Jurnalul naţional” pare a fi cîştigat tiraj pe seama “Caravanei Jurnalul”, unde echipa coordonată de Valentin Zaschievici produce texte caracterizate prin stil neted, gramatică, ortografie, despre termocentrala de şisturi bituminoase de la Aninoasa şi altele asemănătoare. “Academia Caţavencu” îşi asumă genul într-o rubrică remarcabilă, una din cele mai durabile şi mai bine scrise din revistă, “Reportaj cu ţara-n gît”. “Evenimentul zilei” are o secţie de reporteri speciali coordonată de Călin Cosmaciuc, care acoperă prompt, clar şi de la faţa locului evenimente ca uraganul Katrina sau conflictul dintre Israel şi Hamas.
Cît despre reportajul TV, el aproape nu există, la fel cum emisiunile publicistice (altceva decît ştiri, talk-show-uri şi “Surprize, surprize”) bune se pot număra pe degetele de la o mînă. Sporadic, Observatorul include materiale din zona reportaj-anchetă, în spatele cărora stă Tudor Artenie. “Bazar”, de pe TVR 2, este un proiect turistic, girat de Sign Factor, firma lui Lucian Mîndruţă, şi pus pe roate de Răzvan Marc şi Ana-Maria Caia.
MAI MIC, MAI SIMPATIC, MAI PUŢIN RELEVANT. Incompleta şi poate nedreapta trecere în revistă de mai sus arată că reportajul lipseşte cu desăvîrşire în România, dar se ipostaziază sublim într-o serie întreagă de produse jurnalistice, caracterizate prin notele definitorii ale genului: subiectivitate sensibilă şi asumată, naraţiune, tehnica “feature”, adică atenţia îndreptată spre un eveniment mai puţin relevant ca ştire propriu-zisă, dar singular prin importanţa acordată de ziar şi modalitatea colorată/implicată de abordare. Este şi motivul pentru care avem atîţia reporteri, dar atît de puţine reportaje. Nu e însă cazul să ne jeluim. În toată lumea, ziarele se micşorează, iar pozele tipărite în ele se măresc. “Reportajul” nu mai are nimic de-a face cu ilizibila bibliografie propusă la facultăţile de jurnalism, constînd în divagaţiile lui Bogza sau lamentaţiile stîngiste ale lui Brunea-Fox. La fel cum Internetul determină o cultură a fragmentului, presa devine şi ea un bric-a-brac. Anecdota ia locul poveştii, paragraful, pe cel al textului. Ne-am putea îngrijora din acest motiv, dar chiar şi “materialul” de faţă riscă să devină unul... prea lung.
CÎINELE CARE MIORLĂIE NU MOARE DE DRUM LUNG
De cîtăva vreme visez agitat un nou tip de tabloid. La întrebarea "de ce scad tirajele?", răspund: fiindcă tabloidul ăsta încă nu s-a tipărit. Sau nu: pus pe Internet. Dar, ca să înţelegeţi ce vreau să spun, trebuie ca întîi să ascultaţi nişte utopii.
A fost odată ca niciodată, mai exact în viitorul omenirii şi în trecutul literaturii, o societate în care specia umană s-a divizat în două varietăţi radical diferite. În “Maşina timpului” a lui H.G. Wells, proletariatul a evoluat către un soi de creaturi luxofobe, numite morloci, care îşi duc traiul în subterane, unde muncesc pentru asigurarea necesarului de hrană şi alte produse ale Omenirii. Pătura superpusă a rămas la lumina zilei, unde a dus timp de sute de mii de ani o viaţă de plăceri lipsite de griji, iar în viitorul în care se desfăşoară cea mai mare parte a acţiunii, s-a transformat în copilăroşii eloi. În timp, eloii de la lumina zilei au devenit dependenţi de morlocii întunericului. Sistemul a funcţionat timp de milenii atît de bine, încît foştii asupritori şi-au pierdut orice control asupra foştilor asupriţi, iar aceştia îi condiţionează nu din umbră, ci de-a dreptul de la întuneric, prin resursele pe care li le asigură. Deznodămîntul este inevitabil: morlocii au ajuns să se hrănească cu eloi, pe care îi cresc şi apoi îi sacrifică.
Suta şi mai bine de ani scursă din 1894, anul apariţiei “Maşinii timpului”, a contrazis viziunea lui H.G. Wells, cam la fel cum a contrazis-o pe cea de sens invers a lui Marx. Morlocii nu au devenit nişte canibali SF, iar echivalentul lor marxist, proletariatul, nu a preluat controlul asupra Omenirii, fiindcă revoluţia bolşevică, după ce s-a extins asupra unui sfert de lume, s-a răzgîndit şi s-a întors de unde a pornit, în limbul utopiilor.
NEVOIA DE AMUZAMENT. Pe limba lui Marx, forţele de producţie şi-au pierdut conştiinţa de clasă (pe care nici nu o prea cîştigaseră) şi au devenit... resurse umane. În dialectul lui Wells, s-a întîmplat altceva: morlocii s-au transformat în eloi. Iar în termeni mult mai seci, de talk-show economic, muncitorimea a migrat în societatea modernă către servicii, iar asta a consacrat istoric eşecul ideilor marxiste.
Fără conştiinţă de clasă şi atinşi rău de tot la nobilele idealuri ale comunismului, exponenţii clasei de mijloc contemporane lucrează în servicii sau comunicare, preocupaţi de interese mic-burgheze, cum ar fi creditele la bancă, excursiile, produsele trendy, distracţia, consumul, consumul şi, în fine, consumul. Orele de lucru petrecute la serviciu scad, iar veniturile obţinute de pe urma lor, cresc. De unde loc pentru amuzament sau plictiseală. Şi cum nimeni nu cumpără plictiseală, de aceea se vinde media, care poate nu doar să amuze prin ea însăşi, ci şi să recomande alte prilejuri de amuzament. Transformaţi în eloi, morlocii s-au căţărat unu-două nivele pe piramida lui Maslow, după ce bunicii lor oropsiţi le-au tocat indignarea din moştenirea genetică şi, acum, nu mai sînt frustraţi. Ocupe-se guvernanţii cu oricîte porcării! Noi, eloii, nu ne mai plîngem, fiindcă diseară e un film bun la TV, iar tabloidul de mîine ne oferă, pe Internet, un nud artistic înfometat. Hrănească-se cu heroină, dimineaţa, la prînz şi seara, megastarul X, cu sex în grup între mese. Noi, eloii, n-o să ne mai spunem: uite, şi bogaţii ăştia îşi umplu viaţa cu mizerii, fiindcă tindem către ea, către ele şi, din cînd în cînd, mai căpătăm cîte o fărîmitură.
SCENARIU SF. Şi cu asta ajungem la mass-media viitorului. Ea nu va mai fi violentă, prost-dispusă, "bine combatantă" ca Rică Venturiano, ci pe dos. Indignările sfinte, opozanţii mahmuri cu CV-uri distruse de comunism, lupii moralişti nu se mai poartă. Presa era pe vremuri cîinele de pază al democraţiei. Acum însă ea încetează a lătra şi începe să miorlăie îmbietor: consumă. Consumă-mă pe mine şi ceea ce îţi spun eu să consumi. Ia un sîn dezgolit, o glumă, ba chiar şi o reclamă.
De aceea, în curînd, păianjenul Văduva neagră nu va mai ataca litoralul românesc, iar Regele nu ne va mai cere bani pentru Castelul Peleş. Munţii din Buzău n-o s-o mai ia la văile lor de cîte ori a plouat puţin, iar sîngele se va zvînta din ştirile de ora 5. Însă patronii de gazete nu pricep asta, iar Cristian Tudor Popescu încearcă să definească statutul profesiei de ziarist, acum, că ziariştii nu mai există. Ei, direcţiunea, continuă să mizeze pe vechile pofte ale publicului, deşi eloii sînt vegetarieni şi nu canibali, ca morlocii. Sau, dimpotrivă, să se refugieze în cavoul adevărului, atunci cînd cititorul adormit are chef de o ficţiune scurtă, un banc, o minciună nevinovată.
MASS-MEDIA — O LITERATURĂ DE BUZUNAR. Pare sumbru, jignitor pentru public? Nu este aşa, fiindcă pentru fiecare bombă atomică apare şi cîte-o centrală nucleară. În loc de a pune paie pe focul unor false silogisme din categoria "are bani, deci a furat", în loc de insipide pledoarii docte, media devine o glumă planetară, o culegere de bancuri, o literatură de buzunar. Iar buzunarul e cel în care încape Palm PC-ul, care, poate, va fi răsfoit precum cartea de nisip a lui Borges. Cine mai toacă hîrtie, îngrijorat de viitorul eloilor, o face degeaba: s-a tocat deja destulă. Putem fi serioşi şi pe Internet şi, neapărat, la modul glumeţ.
De aceea, de data asta, cred că prorocirea cu privire la un "ceva" care distruge alte medii mai vechi, de comunicare, se adevereşte, chiar dacă nu s-a verificat cînd cu cinematograful, radioul, televiziunea sau în copilăria Internetului. Eşecul e al mentalităţii şi nu al suportului de hîrtie, iar ecranul calculatorului e o tentaţie nu fiindcă e mai grozav decît celuloza, fiindcă pe el licăresc spirite vii, neîmbătrînite de calcule contabile, fără obligaţii mafiote, necocoşate de termene de predare şi presiunea unui public numeros. Presa "de la ei" — marile trusturi străine — e incapabilă să înţeleagă că, pentru a vinde ziare, trebuie să încerci ceva temerar, creativ, nemaivăzut. Iar asta se întîmplă fiindcă a încăput pe mîna unor conţopişti care taie o fîşie din pagina de ziar ca să facă economii, atunci cînd tirajele scad, în loc să taie nodul gordian. Presa de la noi de-abia a început să afle că trebuie să vinzi cuiva ceva pentru ca să poţi dormi cu conştiinţa împăcată, fie şi cu capul pe genunchii fetei de la pagina 5.
Presa pentru eloi nu e aşadar un mecanism de tîmpire. Pandantul neseriozităţii, al disputatei abordări de tip "tabloid relaxat" e libertatea ludică, non-profitul, deliciul diletantului care se profesionalizează găsindu-şi adepţi. Să nu uităm că singurul mod în care proletariatul lui Marx şi-a putut realiza idealurile a fost prin sinucidere colectivă. La fel, şi ziarele vor fi cu adevărat bune, poate, doar atunci cînd nu vor mai fi.
PORTRETUL-ROBOT AL FORUMISTULUI ROMÂN
Acum vreo 17 ani, se plimba prin Piaţa Universităţii la braţ cu o pancartă a Liceului Lazăr. Alegerile din 1992 l-au prins într-o cîrciumă ieftină, prea scîrbit ca să mai voteze încă o dată, inutil, împotriva lui Iliescu. 17 noiembrie 1996, Duminica Ţapului, a apucat-o în schimb în stradă, unde mărşăluia de data asta fără pancartă, dar cu o sticlă de şampanie, bucuros de victoria lui Constantinescu. Prin ’98, înainte de mineriadele de la Costeşti şi Stoeneşti, şi-a făcut un SRL, pentru ca apoi să-l privească cum se stinge. Acum, aşteaptă liniştit să vină Garda şi să-l lege, fiindcă a pierdut actul constitutiv al SRL-ului prin 2001, într-o ceartă cu nevasta pe care l-a părăsit. Cum, unde aşteaptă liniştit? Păi, pe Internet.
Îl cheamă BrainEraser sau Ghionoaia, 4play sau Ricică. S-a născut (a doua oară, sub aceste nume, pe forumuri), pe la sfîrşitul anilor ’90, în lipsă de altă ocupaţie mai bună. Tranziţia tranzita şi vremurile vremuiau, iar Ricică n-avea nici guvern şi nici alte pîrghii de putere la îndemînă, aşa că a preferat să chibiţeze pe Internet mersul înainte, în lături sau îndărăt al ţării.
Pare cam trecut, dar, ca şi cărţile, forumurile au soarta lor, în sensul că s-au fumat puţin şi ele.
Aşa cum se ştie, forumul a fost în Roma antică oarecum acelaşi lucru, locul unde se discuta despre guvernare, la fel ca în greceasca agoră, care îndeplinea şi funcţia de piaţă publică. Pe Internet, începînd de prin 1995 — ne spune Wikipedia — a căpătat răspîndire o idee de pagini în care oricine îşi poate spune părerea, polemiza, informa, nuanţa.
Ideea a prins instantaneu, fiindcă se potrivea la multe. Puteai discuta despre lucruri destul de obscure, cum ar fi reţeaua de calculatoare de acasă sau modul optim de curăţare a inelelor de argint. Alţi oameni care se întîlniseră cu aceeaşi problemă îţi puteau da sfaturi, iar tu îi puteai lumina, la rîndul tău, pe alţii, odată ce ţi-ai rezolvat problemele punctuale.
Forumul însă este, ca şi în antichitate, un loc în care poţi spune ce te roade. E foarte uşor să începi o discuţie, pînă la urmă nu e mare scofală nici să iei un software gratuit şi să-l pui undeva, pentru ca întreaga comunitate să înflorească sub ochiul tău patern. De aici, Ricică al nostru s-a putut ipostazia în cîteva varietăţi.
INGINERUL. Este versiunea esenţializată, pînă la asceză (inversă) a frecătorului de mentă generic. A început Politehnica pe vremea lui Ceauşescu şi a terminat-o atunci cînd România nu mai avea industrie. Oricum, la Mecanică Fină sau Electrotehnică îl trimiseseră părinţii, deşi lui îi plăcea SF-ul, ca lui Rigid Aurel, cel din cîntecul „Sarmalelor Reci”, şi o făcuseră ca nu cumva să se ducă la Litere, de unde ar fi ajuns într-un sat, însurat cu fata popii. Între timp, şi-a găsit un locşor la o firmă de asigurări sau montează antene de GSM, dar ceva-ceva îi lipseşte din traseul existenţial. De aceea, pe forumuri, Inginerul e ba patern, că doar a văzut multe, ba furios, din acelaşi motiv, ba beat, fiindcă nu poate fi în acelaşi timp patern şi furios. Etalează un bric-a-brac de cunoştinţe din cele mai diferite domenii, uneori semidocte, alteori surprinzătoare, ca şi proza lui, caracterizată pe alocuri de umor studenţesc.
SUPĂRATUL. E tot un fel de Inginer, dar mai beat decît acesta, cu certe probleme sentimentale, profesionale sau de altă natură. Atunci cînd Inginerul te-ar fi consolat, Supăratul te va înjura, fiindcă problemele lui sînt mai importante decît ale tale şi, faţă de el, tu eşti naiv, dacă nu de-a dreptul prost sau proastă. Faţă de Inginer, care le-a văzut pe toate, Supăratul le-a trăit, dar nu ţine minte că le-a văzut.
TROLL-UL. Internetul de limbă engleză desemnează delicat, prin această creatură mitologică, de sorginte nordică, ceea ce în România se numeşte psihopat, nebun, imbecil. E mult mai tînăr decît Inginerul şi mai supărat decît Supăratul şi, de fapt, a intrat pe Internet ca să deranjeze cursul discuţiilor, să îi atace pe ceilalţi forumişti şi să cîştige celebritate prin această tactică. A-i scoate pe ceilalţi din minţi e principala lui ocupaţie, iar pentru a atinge acest scop are un întreg arsenal de mijloace. Habar n-are de majoritatea lucrurilor care se discută acolo unde intră, dar ştie multe despre modul cum ar putea deturna conversaţia. E mai tot timpul off-topic, adică pe lîngă subiect.
PRINŢESA. Nici un forum, mai puţin cele de gay bărbaţi, nu are haz fără o femeie. De obicei, forumista e o versiune mai copilăroasă, alintată, dar în acelaşi timp deocheată a Evei. Alintul se transformă cel mai adesea în flirt, iar atunci Prinţesa are mai multe posibilităţi de a înflori decît acasă sau la birou. Găseşte mari satisfacţii, ca şi interlocutorii ei, în erotismul difuz, dar plasat în limite admise în lumea de dincoace şi foloseşte extensiv PM-urile. Adică mesajele private, schimbate între doi forumişti. Nu, nu pentru cybersex, ci pentru cybersecrete. Fleacuri trandafirii a căror armonie e tulburată din cînd în cînd de cîte-o obscenitate.
SPAMMERUL. Mai toată lumea a fost obligată să afle pe pielea proprie ce-i aceea spam. Se spune că vine de la un cîntecel al lui Monty Python, în care cineva era presat de oferte comerciale pe care nu le solicitase. Sau că e numele unei conserve de carne fade şi răspîndite în SUA, acum mai mulţi ani. Oricare-ar fi etimologia, spam-ul apare şi pe forumuri, sub forma mesajelor neaoş comerciale („Cumpăraţi cutare tip de laptop!”) sau prin strategii mai elaborate, în care intervine factorul uman. Pe forumurile specializate, te poţi agăţa de discuţie şi poţi face bine sau rău unei mărci, aducîndu-i pe ceilalţi la oile tale. Din Inginer, Supărat sau Troll, Spammer-ul păstrează doar consistenţa himerică. E pe jumătate robot, pe jumătate om şi la fel de departe de viaţa din afara calculatorului ca şi ceilalţi.
Tipologia de mai sus este desigur restrînsă şi nu acoperă toată masa utilizatorilor. O bună parte din ceea ce se vorbeşte are cap, coadă şi de multe ori scop. Însă creaturile înşirate mai sus reprezintă într-o oarecare măsură specificul românesc. Motivul pentru iarăşi mult din comunicarea de Internet nu are sens. Trolli şi pseudonime cu un pahar în plus la bord există peste tot. Însă o grămadă intră pe Web din România. Motivul: tranziţia a amestecat straturile sociale şi categoriile profesionale. De aceea, umorul trist, timpul liber şi lipsa de scop se văd mai des pe Internetul „nostru”.
Acum, Ricică e prea bătrîn ca să-şi mai facă blog şi să strălucească, în chip de giuvaier individual, în Sahara Web-ului. Sau ca să-şi găsească un drum în viaţă. Dar prea tînăr ca să tacă, pur şi simplu, şi, vorba poetului, să se pituleze în carne. De aceea există forumul.
CYBEROMUL ÎN CYBERSPAŢIU
Spaţiul îşi pierde din atribute, dar în acelaşi timp se multiplică şi a început o expansiune aiuritoare, pe Internet şi în alte medii tehnologice caracteristice prezentului. Toţi, cînd jucăm Second Life sau cînd parcurgem o fereastră de browser, nu ne mai putem bizui pe stabilitatea newtoniană a spaţiului fizic. Baudrillard a vorbit despre pierderea unei caracteristici esenţiale a acestuia, dimensiunea sau măsurabilitatea. Pierre Lévy şi Gilles Deleuze au spus că virtualizarea nu este o specie de mistificare a realităţii, ci o prelungire şi augmentare a ei pînă la proporţii care pun grele şi pasionante probleme filozofice. William Gibson a avansat, pentru această densă şi totuşi fantomatică porţiune de realitate, cea virtuală, termenul de cyberspaţiu.
Mai puţin teoretic, putem spune că, atunci cînd deschidem o fereastră de calculator, parcurgem diferite spaţii "moi", puţin contondente chiar şi, în cazul unui joc cu împuşcături, lipsite de dimensiuni, aşa cum le cunoşteam pînă la apariţia calculatorului cu conexiune de Web, ecran şi ferestre în el. Pagina de Internet Explorer, de pildă, stă într-o fereastră care emulează o deschidere 2D spre lume, însă lungimea aproape infinită a ei şi modul în care o parcurgem cu scroll-ul fac inutile ideile de măsură, etalon.
Dacă facem o socoteală a timpului petrecut în drumuri propriu-zise, faţă de cel în care călătorim stînd pe loc, dinaintea computerului, vedem că ultimul răstimp începe să crească, în timp ce deplasările fizice sînt tot mai rare. În loc să ne îmbogăţească, ele devin o bătaie de cap şi o piedică, ca în aglomeraţia oraşului. Uneori, mai rar, călătoriile rămîn un lux şi o distracţie, în sensul turismului, dar şi acest gen de plăcere ambulatorie are un substitut virtual, pe Google Earth şi altele.
ETICA CYBERSPAŢIULUI ŞI VIAŢA CA JOC. Fixîndu-ne în faţa ecranului, calculatorul, dar şi seamănul nostru aflat la celălalt "capăt" al Internetului, ne limitează deci posibilitatea de mişcare fizică, cea care după Piaget ne predispunea din faşă la gîndirea cauzalităţii, din clipa în care, bebeluşi, am dobîndit conştiinţa reversibilităţii mişcărilor.
Diluarea cauzalităţii înseamnă, în cheie etică, lipsa consecinţelor, de unde şi viaţa noastră în chip de joc adult, fără genul de responsabilitate indusă de spaţiul newtonian. Pe Internet putem săvîrşi crime, acte de eroism, referendumuri paralele, putem face sex, fără savoarea ne-virtualului, dar şi fără consecinţele aceluiaşi. E relevantă polemica referitoare la ce poţi spune şi ce nu pe Web, care se petrece pe mai multe bloguri sau forumuri româneşti. Apărători ai limitării libertăţii la ceea ce, în esenţă, face rău celor din jur se lovesc de nepăsarea veselă a pseudonimelor care ştiu că îşi pot permite orice, aproape fără consecinţe. Altfel spus, o nouă intensitate a libertăţii, dezorientantă din punctul de vedere al oricărei etici clasice, copleşeşte limitările morale. Scandalos sau nu, acest nou tip de libertate se răspîndeşte din ce în ce mai mult şi, prin consecinţele lui reduse, ne va face poate să regîndim religii şi coduri penale.
TIMPUL TOT MAI OCUPAT. De la presocratici la Newton şi apoi la Kant şi Einstein, spaţiul şi timpul se văd din ce în ce mai intim legate. Dacă în noua lume a comunicării, primul îşi pierde dimensiunile, dar se multiplică, cel de-al doilea se prezintă, empiric, din ce în ce mai aglomerat. Internetul e ceea ce ar fi fost arhetipul dacă era o sublimare prin vis comună, o modalitate unanim acceptată de satisfacere lesnicioasă şi virtuală a oricărui fel de dorinţe. Ele — dorinţele — sînt tot mai multe şi de tot mai multe feluri, iar continuatorul cibernetic al satisfacţiei nu e neapărat un surogat, ci un mod de potolire paralelă a unor pulsiuni tot mai excentrice, noi şi iresponsabile în sens biblic. Sau, frumos spus, o maşinărie de vise care oferă şi îndeplinirea lor, e drept că într-un plan care poate fi doar altul decît cel al vechii realităţi. Ce rămîne din vechea ţesătură morală a omului în cyberspaţiu? "Trebuie" şi "nu trebuie" sînt atît de lipsite de urmări, încît îşi pierd sensul. Codurile de bună purtare pe Internet sînt denumite cu termenul comun de "netichetă" ("netiquette"), dar se referă mai curînd la bune maniere, precepte mai puţin esenţiale în vechea lume, liste de "ce se spune" şi "ce nu se spune", în locul lui "ce se face" şi "ce nu se face".
VICTORIA CUVINTELOR. Acţiunile sînt limitate din cauza caracterului difuz al cyberspaţiului şi, ca urmare, vorbele capătă proeminenţă. Cuvintele devin substitut al faptelor, lumea e în tot mai mare măsură un hipertext, relaţiile se rezumă la limbaj şi paralimbaj, cu aşa-numiţii emoticoni: forme şi culori ajutătoare, care susţin comunicarea verbală. Vorbele sînt atît de puternice încît determină intrări şi ieşiri din anumite zone ale reţelei, în funcţie de satisfacţie şi supărare, altfel spus, traseul în cyberspaţiu al individului. Te consideri "acasă" sau nu pe anumite forumuri, în funcţie de înţelegerea cu care ai fost întîmpinat, simţi la rîndul tău satisfacţie şi afinitate pentru colegii de spaţiu virtual, în funcţie de aceste lucruri, zăboveşti sau pleci mai departe, după chef. Obţinerea satisfacţiei este atît de lesnicioasă într-un alt loc, încît devii repede o creatură mofturoasă şi tiranică, dispusă la a ceda un teren care nu contează atît de tare nici pentru tine, nici pentru alţii, pentru simplul motiv că este multiplicabil la infinit. Marcarea teritoriului, pe chat-uri sau forumuri, e mai curînd o chestiune de orgoliu gratuit decît o necesitate existenţială profundă, care ţine de perpetuarea speciei sau de vechile imperative etice, adică de felul în care binele comun determină un contract social, apoi un stat şi nişte graniţe.
MULTIPLUL EU VIRTUAL. Aminteam nu de mult de un termen la modă în ultimii ani, "pseudonimitatea". E vorba de un regim intermediar, între anonimat şi asumarea identităţii civile, o personalitate virtuală pe care fiecare şi-o construieşte în jurul unui nume inventat. Iar acest nume inventat poate fi diferit, de la un spaţiu virtual la altul, pentru aceeaşi persoană. Multiplu de felul lui, cyberspaţiul determină aşadar şi o multiplicare a eului fiecăruia, care ar aduce a schizofrenie, dacă nu ne-am stăpîni remarcabil propriile identităţi. E drept, unele dintre euri sînt "supape" etice şi sociale, care drenează din psihicul nostru porniri mai puţin acceptabile în lumea fizică, newtoniană. Dar — aşa cum remarcam — consecinţele comportamentului asocial sînt mai blînde în cyberspaţiu, nu doar pentru noi, ci şi pentru celelalte pseudonime. E un proces care poate spune multe despre aşteptările pe care le avem de la clonarea umană şi care poate limpezi sau înteţi controversele care au loc în jurul acestui subiect.
CRISTALIZARE ŞI FLUIDITATE. Toate cele deja spuse seamănă cu un roman SF, dar se petrec în prezent. Deşi această constatare ne poate prinde nepregătiţi, e cazul să ţinem cont de faptul că schimbările de acest fel sînt foarte recente — au de-abia 10-15 ani — şi că o nouă ordine a lumii şi a eului mai are pînă să se cristalizeze. Asta, dacă nu cumva caracteristica acestui nou tip de situare în (cyber)spaţiu şi timp nu este tocmai fluiditatea sau gratuitatea.
RAREŞ HOPINCĂ, TE URĂSC!
Încercînd să limpezească polemica dintre susţinătorii artei pentru artă şi cei ai artei cu tendinţă, Caragiale spunea că atît un găgăuţă, cît şi un artist pot vibra, la fel, la un răsărit frumos de lună. Diferenţa dintre artist şi găgăuţă este însă că numai artistul are capacitatea de a exprima fascinaţia pe care i-o induce clarul de lună, în timp ce găgăuţă rămîne mofluz.
Caragiale e mare, genial, actual, un coşmar din care nu ne putem trezi şi tot restul, dar în chestia asta, de cînd au apărut blogurile, e clar că a dat-o-n bară: mai curînd artistul tace, pe cînd găgăuţă încearcă să se exprime. Găgăuţă, în chip de cetăţean planetar LiveJournal.com, unul din site-urile acelea pe care îţi poţi face un blog gratuit, printre cele mai mari de acest fel, are cam 13 milioane de membri înscrişi. Dintre aceştia, doar vreo 200 de mii, adică 1,5%, au postat (scris o însemnare) în ultimele 24 de ore. Aproape 600 de mii, adică 4%, au scris în ultima săptămînă. Şi vreun milion, adică 7,5%, au scris în ultimele 30 de zile. Cei care au făcut vreodată ceva mai mult decît să îşi deschidă un cont sînt în număr 8,3 milioane, adică puţin peste 60%. Dar, din aceştia, în momentul de faţă, cei mai mulţi sînt ca şi cînd n-ar fi: 1,7 milioane, adică 13%, sînt "activi într-un fel oarecare". Adică şi-au pus măcar mutra acolo, au colorat numele blogului cu roşu sau astfel de lucruri. Totalul blogurilor deschise în întreaga lume se ridică la peste o sută de milioane, conform Wikipedia.org. Nimeni nu a făcut o socoteală exactă. Se spune că 2007 e anul de vîrf al blogului şi primele semne de stingere a furiei încep să apară: numărul conturilor active începe să scadă. Procentele de pe LiveJournal.com, cu cele 13 milioane de înscrişi ai lui, sînt relativ relevante: din cele 100 de milioane de bloguri, doar vreo 1,5 milioane au însemnări noi zilnic. Iar din acestea, cîte sînt citite?
Răspunsul e greu de găsit. Technorati.com e o platformă de ierarhizare şi căutare pe bloguri, care încearcă să cuantifice influenţa. Aceasta se exprimă prin numărul de link-uri (trimiteri) pe care îl obţine X pe site-urile lui Y, Z şi aşa mai departe. Un site care a început să "mişte", la care s-au referit alte două bloguri cu alte cuvinte, are cam rangul 2.000.000. E cît de cît băgat în seamă. Asta înseamnă că a scris ceva, iar cineva l-a citit. Nu se ştie cine, cîţi, cum, de ce.
Probabil, din cele un milion şi jumătate-două de bloguri care funcţionează cît de cît pe lumea asta, vreo 50.000 au un OARECARE succes, care se traduce prin cîteva sute de vizitatori pe zi.
În 1836, presa s-a democratizat din punctul de vedere al publicului, prin apariţia La presse, ziar făcut de Emile Girardin, care costa numai 40 de franci pe an. Prin 1995, cînd au început blogurile, a urmat o democratizare din punctul de vedere al exprimării. Toată lumea poate comunica. Publicul e însă o altă chestie. El se va uita mai curînd pe un descendent tîrziu al lui La presse. Libertatea are cam 1,4 milioane de cititori pe zi. Ziarul de hîrtie. Libertatea.ro nu are "decît" vreo 570.000 de vizitatori unici.
GĂGĂUŢĂ, AUTOHTONUL. În România, socoteala e oarecum mai simplă. Trafic.ro listează vreo 200 de bloguri care au mai mult de 350 de vizitatori unici pe săptămînă, adică 50 pe zi. Sub numărul ăsta de vizitatori, chiar dacă eşti specialist în domnia lui Teodosie al II-lea, scrii în sanscrită sau te cheamă Cozmin Guşă şi te adresezi propriului electorat (apropo, CozminGusa.Weblog.ro), probabil că e mai rentabil să vorbeşti la telefon cu cunoscuţii, dacă ai să le spui ceva. RoBlogFest, un vot de Internet care s-a încheiat în martie, a avut 1446 de înscrieri/nominalizări. Pare ciudat, mai ales că paginile 97-112 (locurile 970-1120) din Trafic.ro conţin bloguri cu mai puţin de un vizitator pe zi. Însă nu toată lumea s-a putut înscrie în Trafic.ro, fiindcă platformele gratuite nu permit totdeauna asta, iar mulţi dintre nominalizaţii de la RoBlogFest s-au propus ei înşişi la vot, fără să obţină preferinţele cuiva. În plus, e posibil ca una şi aceeaşi persoană să apară la mai multe categorii, dacă nu cumva RoBlogFest a eliminat această suprapunere.
AM GĂSIT VINOVATUL. Rareş Hopincă (şi nu Raresh Opinca, aşa cum am putea crede după adresa blogului lui, Rareshopinca.blogspot.com) a scris pe 30 mai despre PNL şi Băsescu, pe 29 mai despre Dumnezeu şi pe 23 mai despre toate partidele. Eforturile lui au fost încununate de sosirea unui vizitator în săptămîna 3-10 iunie. Recordul absolut a avut loc pe 23 mai, cînd pe site-ul lui au sosit 10 vizitatori. Probabil că Dumnezeu se căuta singur pe Google, ca toţi şefii, a dat clic, i-a plăcut şi a trimis la Rareş cîţiva îngeri amatori de editoriale. După apariţia acestui articol, va scrie o însemnare furibundă la adresa mea, va face un link către blogul meu de la Hot News.ro, îl voi găsi în interfaţa de administrare şi mă voi lua la harţă cu el. Destinele noastre se vor împleti. Vom trăi precum Dueliştii lui Conrad şi Ridley Scott, aruncînd priviri în spate, aşteptînd cu groază şi nerăbdare o provocare de la celălalt. Cearta va atrage o mulţime de vizitatori, vreo patru la Hopincă şi restul la mine, mai ales dacă o vom presăra cu porcării, vom încerca să ne dăm jos site-urile, ne vom lua pseudonime pentru a ne înjura fiecare pe blogul celuilalt, de pe un calculator de Internet Café, aşa, ca să nu ne aflăm unul altuia adresa şi celălalt să creadă că sîntem mai mulţi.
Dumnezeu va închide laptopul, plictisit, şi va deschide televizorul. Pe Euforia TV e Zodia Fluturelui, pe Realitatea TV Mihai Tatulici face o nouă ediţie specială, la masa lui de plastic. Şi uite-aşa se va supăra şi va suna sfîrşitul lumii.
Treaba lui. Eu şi cu Hopincă o să ne tăvălim în continuare într-un şanţ virtual, plin de noroi virtual, aruncîndu-ne blesteme virtuale şi cărîndu-ne pumni virtuali în gurile noastre virtuale, spurcate. Dar, cum revista “Dilema veche” e una de ţinută, serioasă, mă opresc aici, ca să n-o antrenez în disputa noastră.
RĂZBOAIE VIRTUALE ŞI ADRENALINĂ REALĂ
Psihologii ne învaţă că una din emoţiile umane cele mai apropiate de animal este furia. Ea se întemeiază pe secreţia de adrenalină, care apare în situaţiile potenţial periculoase şi determină un cuplu numit frică-agresivitate. Animalul — dar şi omul — întîmpină pericolele cu o reacţie chimică destul de simplă, după care are un moment de ezitare, referitor la fugă sau atac. Urmează un soi de deliberare, dar nu raţională şi conştientă, după care animalul din noi atacă sau o ia la sănătoasa, desigur în mod metaforic. Secreţia de adrenalină ne îndeamnă pe noi, oamenii, mai puţin la agresiuni imediate, fizice, şi mai mult la cuvinte şi acţiuni premeditate, complexe, vizînd o anihilare tardivă sau, dimpotrivă, asumarea unei carenţe şi unor eforturi de autoperfecţionare. Societatea este mai blîndă — sau mai puţin crudă fizic — decît confruntarea din haită sau de pe lanţul trofic. În forme mediate ale realităţii, precum cea virtuală, situaţia este cu atît mai diferită de animalitate.
Acţiunile din lumea virtuală înseamnă, în mare măsură, vorbe. Dincolo de trecerea dintr-o fereastră a cyberspaţiului într-alta, pe Internet "a face" e foarte des "a spune", iar cuvintele sînt în mai mare măsură temeiul, decît pe lumea ceastălaltă. De aceea, forumurile, blogurile şi celelalte spaţii virtuale sînt un loc predilect pentru descărcările de furie reprimate în viaţa diurnă. De aici şi omniprezenţa rolului de "moderator" în astfel de comunităţi, cu alte cuvinte, un personaj nu doar cu virtuţi de arbitru, ci şi cu darul de a tempera pseudonimele cu potenţial conflictual. Cine şi-a asumat vreodată acest rol nu poate să nu se mire de marea cantitate de răutate, insulte elaborate, tehnici consacrate de scoatere din minţi a adversarului, de morala "troll-ului", personajul disruptiv care strică pagini de Wikipedia, discuţii pe forumuri şi cam tot ce poate strica. Pare că Internetul e sălaşul demenţilor, al sociopaţilor, al beţivilor şi al altor profiluri psihologice refuzate de lumina zilei, mai ales în România, unde tranziţia a însemnat răsturnări sociale şi prea puţine satisfacţii chiar pentru oameni inteligenţi şi pregătiţi, care acum 10 ani păreau că au şanse bune în viaţă. Însă nu e aşa: demenţii, sociopaţii, beţivii sîntem chiar noi. Cei care credem că nu ne vede nimeni. Şi care am găsit în spaţiul virtual — fie acesta Second Life, pe forumuri sau pe site-urile ziarelor — un loc în care putem spune ceea ce vrem, conspirativ şi neadmonestaţi de nimeni. Atunci cînd furia, dispreţul şi obscenitatea noastră se întîlnesc cu o reacţie asemănătoare a vreunui adversar autoproclamat, ne cutremurăm. Urmează alţi nervi, din nou furie, la proporţiile din viaţa "analoagă", de parcă paroxismele celuilalt ne-ar putea afecta direct. Repede ne dăm apoi seama că e o luptă între fantome, că ne putem "mînui" pseudonimul ca pe pistolarul din Wolfenstein sau şoferul sadic din Carmageddon, fără urmări. Nici victimele noastre nu suferă fizic şi nici violenţa noastră nu este temperată de un cadru legal, opinia publică şi altele.
La timpul tot mai mare petrecut în cyberspaţiu, ne-am putea îngrijora de explozia de pulsiuni primare — şi de adrenalină — de aici. Am putea crede că omul se copilăreşte în lumea contemporană, compusă tot mai mult (timp) din spaţiile necontondente ale Internetului, dar, dacă ne amintim de sinapsă şi adrenalină, ne dăm seama că omul e destul de solid fiziologic ca să nu-şi schimbe brusc natura morală, doar fiindcă gesturile lui în cyberspaţiu sînt (mai) lipsite de consecinţe. Asta, cel puţin, e perspectiva evoluţionistă, biologică. Dar pe noi, românii, ne mai consolează ceva: trăim oricum o ţară virtuală. Distanţa dintre România şi modul cum se petrec lucrurile într-o societate guvernată de eficienţă şi bunele maniere e considerabilă. Locuim oricum într-o copie de ţară, într-un spaţiu al furiei lipsite de consecinţe, al agresiunii ratate, al negaţiei ineficiente şi al crimei ludice. Probabil că, dacă ar avea capăt, Internetul ar putea fi al nostru. Am putea fi dispuşi să începem şi un război de anexare.
SPOVEDANIA UNUI ANALIST
Dragă cititorule, dacă ai o cît de vagă idee despre numele meu, ai mai citit un text de-al meu sau m-ai văzut pe la televizor, atunci eşti victima mea. Mai exact, a malversaţiunilor pe care am început să le fac acum vreun an şi jumătate, în beneficiul propriei imagini.
Probabil că e consolator să citeşti comentarii în care se spune că "analiştii naţiei" sînt plătiţi, pretind că se pricep la orice, ne mănîncă zilele şi aşa mai departe. Însă — recunoaşte — nu te aşteptai să dai piept chiar cu una dintre aceste fiare care prosperă pe seama propriei imagini. Dar cum fac ele să prospere? Păi, notorietatea noastră se transformă în autoritate, iar autoritatea poate fi la rîndul ei transmutată în beneficii materiale, dacă ştii ce să faci cu ea.
Download this book for your ebook reader.
(Pages 1-29 show above.)